''Într-o ţară aşa de frumoasă, c-un trecut aşa de
glorios, în mijlocul unui popor atât de deştept, cum să
nu fie o adevărată religie iubirea de patrie, şi cum să
nu-ţi ridici fruntea, ca falnicii strămoşi de odinioară,
mândru că poţi spune: Sunt român!''
Alexandru Vlahuta
Dar, ca sa putem spune cu fruntea sus ca suntem Romani, ar trebuii mai intai sa avem grija cum "ne purtam" fie ca e acasa, la serviciu, in comunitare, in strainatate, pentru ca asta tine de demnitatea si verticalitatea noastra, sa avem grija cum ne crestem copii, pentru ca ei sunt viitorul, Tara de maine, sa avem grija cum ne cinstim parintii, mosii si stramosii, pentru ca ei sunt marturia moastra peste veacuri si nu in ultimul rand sa avem grija sa ne cinstim casa, cum ne pastram cultura si mai ales credinta, pentru ca aceste sunt dovada statorniciei noastre pe aceste meleaguri
Fragment din ''Romania Pitoreasca'' dialog intre Alexandru Vlahuta si un turist farncez:
'' Doamne, frumoasă ţară mai aveţi… Pământul
d-voastră e într-adevăr o mamă care vă răsfaţă: el vă
dă, aproape de-a gata şi asta nu este totdeauna un
bine, vă dă cu mâna largă fructele cele mai gustoase,
grânele cele mai căutate în Europa şi vinuri despre cari
noi, la Paris, vorbim ca de lucruri din poveşti. În alte
părţi va să munceşti şi s-asuzi din greu, să te lupţi piept
la piept cu pământul ca să smulgi şi tu ceva din
bogăţiile lui, fără să mai vorbim de ţările friguroase unde
glia e săracă şi unde oamenii sunt nevoiţi să ceară
mărilor hrana pe care nu le-o poate da pământul. Aici
am văzut păşuni întinse rămase nepăscute, păduri
nemărginite ce par a fi crescut numai pentru podoaba
munţilor şi adăpostul fiarelor, gorgane de sare şi râuri
de păcură ce de sine au izbucnit din adâncuri,
nerăbdătoare, viind ele la d-voastră.Spune drept dacă
patria d-voastră pe care-mi închipui cât trebuie s-o
iubiţi nu vă dă adesea visuri de acestea, dintr-o mie
şi una de nopţi. În orice caz, mărturiseşte că sunteţi un
popor fericit.
Ar trebui să fim. Îţi spuneam însă ce istorie
zbuciumată am avut, o luptă a fost aproape toată viaţa
noastră, şi un câmp de jaf şi de măcel pământul
ţării. Şi azi găsesc plugarii noştri săgeţi pe unde ară, şi
pinteni şi zăbale ruginite, şi oase de cai cu oase de viteji
amestecate. Pe când d-voastră munceaţi în linişte, şi
ridicaţi altarele luminii apusene, noi păzeam, străji
credincioase şi neadormite la porţile Carpaţilor, noi ne
luptam, sărmanii, neştiuţi şi neajutaţi de nimeni, şi
apăram cu sângele nostru sfânta şi rodnica d-voastră
pace… Gardă care moare cum ziceţi în mândra
d-voastră limbă, moare, dar nu se predă.
Noi am fost garda aceea!
Vedeţi dar că nu vă suntem tocmai străini,
şi că am pus şi noi ceva de departe la lumina
asta mare, spre care de-abia acum, de câţiva ani,
putem să ne întoarcem faţa şi să ne adăpăm, la
strălucirea ei, sufletele noastre aşa de-nsetate, de veacuri
însetate. Poporul nostru e încă sub spaima primejdiilor
prin care a trecut. El nu-i strângător, pentru că a strâns
de mii de ori, şi de mii de ori a fost jăfuit; el nu-i
încrezător în dreptatea şi rânduiala omenească, pentru
că mereu s-a încrezut, şi mereu a fost înşelat, şi de
oameni, şi de soartă. El e acum, bietul, ca un copil
bătut, un copil bun, blând, înzestrat cu cele mai alese
însuşiri, comori ascunse dorm încă în sufletul lui, ca şi
în pământul pe care trăieşte şi în ziua când,
înseninat şi trezit la adevărata viaţă, va fi chemat să şi
le arate, nu va fi popor pe lume mai cuminte, mai
generos şi mai de ispravă ca poporul românesc.''
Oare ce poate fi mai frumos?
La rascrucea marilor furtuni: